Intrebarile unui nimeni...

Eu sunt.Nici nu stiu ce sunt...Sunt o pulbere de praf,plimbata dintr-un loc in altul.Si cand incerc sa-mi dau un contur,cineva ma spulbera,ma sterge.Imi imaginez cum ar fi daca as fi singur pe pamant.As putea sa fiu cea mai importanta persoana,macar o data in viata.Orice as spune,orice as face,nimeni nu m-ar judeca.Sunt bolnav.Foarte bolnav...M-am imbolnavit singur.Sau m-am imbolnavit de singuratate?Nu am pe nimeni,sunt doar eu si vantul.Uneori ni se alatura si cerul,in noptile in care este gol,fara stele.N-am iubit niciodata,nu stiu ce este iubirea,nu-mi pot imagina...N-am reusit sa vorbesc vreodata cu o fata,n-am reusit sa zambesc.De cand am devenit constient,ma zbat sa constientizez de ce exist.Cine si ce sunt eu?De unde am aparut si ce fac eu aici?

Adio

Ti-am spus ca plec si ca vreau sa ma lasi sa-mi gasesc calea.

Imi amintesc ca ai ramas singur cu o sticla de vin; ti-ai aprins o tigara si mi-ai facut cu mana.N-am putut sa plec fara sa-mi iau ramas bun.M-am intors sa te sarut pe frunte,dar nu am reusit; ti-am atins mana si am zambit...tipic mie.Am spus ca voi pleca pur si simplu,ca nu voi cere nimic inapoi de la tine,decat o imbratisare.Tot ce am facut a fost sa-mi iau geanta si sa ma ridic de la masa.Inainte sa ies mi-am scos tacticos oglinda si mi-am refacut machiajul.Recunosc,cum am iesit pe usa,ma asteptam sa ma strigi si sa imi spui ca nu ma lasi sa plec,dar nu a fost asa.

Am continuat sa merg,pana cand am ajuns la marginea unui oras destul de ciudat.Totul in jurul meu era alb,chiar si iarba.Numai soarele era diferit,ingrozitor de ciudat.Parea facut din ceara,atarnat de un tavan imens.Nu,nu era cerul,nu era infinit...era,altceva.Mi-am zis ca daca ar trebui sa-l descriu,ar fi cel mai apropiat de un tavan invaluit de catifea rosie.Dupa ce am mers o perdioada lunga de timp,mi-am dat seama ca nu am ajuns nicaieri,iar soarele ma urmarea pas cu pas.Copacii nu aveau umbre,casele erau pustii,florile nu aveau frunze si nici o pasare nu ciripea...Soarele parea ca picura ceara peste intreaga asezare alba,si cand ceara atingea ceva,totul lua foc.Brusc am inceput sa ma misc cu incetinitorul,in timp ce focul turbat venea dupa mine.Pana cand m-a atins...Focul nu frigea,era moale si delicat.M-am oprit.Trupul meu nu mai asculta comenzile creierului,ci se lasa purtat de un cantec.Nu mai auzisem asa ceva pana atunci.Nici nu cred ca as putea sa asemuiesc acele sunete cu muzica,ar fi prea banal.Focul se incolacea in jurul meu fredonand psihedelicul cantec.Si cand credeam ca nimic nu poate fi mai ciudat de atat,mi-au crescut aripi si mi-am luat zborul.Nu m-am temut nici o clipa,dar parca nu imi doream sa plutesc mai departe.Nici macar apropierea de maretul glob de ceara nu m-a afectat asa cum ma asteptam.Am aterizat pe un nor pe care statea trista o silueta cu aripile larg  deschise.Era invaluit de o lumina ce te facea sa te pierzi,era orbitoare.M-am apropiat curioasa de acea creatura si am realizat un fel de conexiune.Avea niste ochi mari si albastrii,parul blond,foarte lung,cu bucle spumoase precum  valurile si pielea atat de alba,incat mi se parea ca straluceste.La inceput s-a speriat de mine apoi m-a privit cu interes.Si-a intors capul intr-o parte si a clipit foarte rar,analizandu-ma.Era atat de luminos incat imi taia respiratia.A venit foarte aproape de mine si m-a prins de mana.Palma lui ardea ingrozitor ,insa ,din nou,nu m-am opus caldurii.Atunci a plonjat in vazduh cu tot cu mine.Si am cazut in gol: minute,ore,zile,ani...Am cazut  intr-un loc inconjurat de ceva ce parea a fi apa...dar nu era.Era doar o sticla imensa in care se oglindea cerul.Apareau stele,apoi dispareau,precum niste beculete colorate.Si tot asa,neincetat,in jurul unui cristal straveziu ce plutea mandru in centru,fara nici un punct de sprijin.Nu mai stiam cand eram de partea oglinzii sau de partea cerului,pentru ca se roteau foarte des,fara un sens anume.Parea a fi un carusel de oglinzi gigantice,infinite...poate chiar haosul primordial.M-am simtit singura acolo,dar nu trista.Am cautat cu privirea creatura cu aripi ce m-a adus in locul acela,dar disparuse fara urma.Eram pierduta undeva pe nicaieri,parca intr-o gigantica sfera de sticla,altfel nu stiu cum as putea sa-i spun.Totul in jurul meu era oglinda rotitoare si stele ce treceau dintr-o parte in alta.Ghinionul meu?Oglinda era din ce in ce mai rece iar cerul tot mai fierbinte; si de data asta caldura ma ranea,dar nu fizic.Cand cadeam din cer,ma mai agatam de gherutele vre-unei stele,contrar asteptarilor mele,surprinzator de mica...Tarziu mi-am amintit ca am capatat o pereche de aripi,dar nu-mi mai erau de folos.Cum incercam sa ma ridic spre cer,aterizam pe oglinda,apoi iar spre cer.Am facut asta neincetat,fara sa stiu cat timp a trecut,pentru ca totul era neschimbat.Ma simteam doar epuizata,nici macar nu mai puteam clipi.In cele in urma,m-am dat batuta si m-am cuibarit pe oglinda inghetata.Atunci am izbucnit in plans,insa nu era un plans de disperare,pur si simplu am dat un alt sens lacrimilor...apareau doar asa,sa fie.Si  cand ele au atins oglinda...ei bine,aceasta a explodat in milioane de bucatele.Stelele au inceput sa cada urland din cer.Urletele lor erau de nedescris,ingrozitoare,iar ghearele lor zgariau oglinda la prabusire.Aripile mi-au inghetat asa ca m-am prins de un ciob imens ce si-a luat zborul odata cu mine.De teama,am inchis ochii si am tipat atat de tare,incat la un moment dat nu m-am mai auzit.Simteam ca nu mai respir si ca sunt usoara precum o adiere.Gheata din jurul meu disparuse,aripile la fel...In fata mea se zarea doar un drumulet ce aducea foarte bine cu un sarpe; mai bine zis balaur...Nu puteam sa-l ating...nu-l simteam sub picioare.Mi-am dus mainile la ochi,dar si ele pareau a fi absente...Am asteptat cu disperare un raspuns, naucita de acea singuratate abstracta,insa ,nu foarte tarziu,am imbratisat resemnarea.Gandul meu?Eram moarta si nu puteam sa fac nimic in legatura cu asta,decat sa ma bucur de eternitate.Ma gandeam ca in sfarsit am reusit sa imbratisez Universul,ca am reusit sa-l inteleg si ca totul capata un contur in mintea mea.Eram eliberata de trupul meu cel greu,tot ce mai ramasese din mine era spiritul,in cautarea unor noi experiente fantastice.Paduri,lacuri,animale,magazine,oameni;zburam peste toate cu o viteza ametitoare.Totul era atat de nou si totusi,acel sentiment mi se parea familiar. Ma simteam undeva acasa,intr-un loc in care eram binevenita,chiar asteptata.Si cand acea calatorie devenea si mai interesanta,i-am auzit vocea.

Am incercat sa-l ignor,sa ma intorc acolo,dar nu am reusit.M-am trezit,era langa mine...zambea.Zapacita,am inceput sa-i povestesc de soarele de ceara,de lumea in carea oglinzile se contopesc cu cerul,de calatoria mea prin Univers...i-am spus ca-mi doresc sa ma intorc acolo,ca vreau sa adorm iar.Ce a facut el?M-a privit ingandurat si mi-a pus mana pe frunte sa verifice daca am temperatura.Mi-am dat seama ca nu merita sa afle despre lumea pe care am redescoperit-o.M-am ridicat hotarata din pat,m-am imbracat si am plecat.

A trecut mult timp si nu l-am mai vazut de atunci,nici nu-mi doresc,insa calatoresc in fiecare noapte in vis...Poate ca nici nu mai vreau sa ma trezesc.Poate ca inca visez,cine stie...